Despre sinceritate

Am observat ca fiecare din noi ne nastem lipsiti de rusine si inhibitii. Nu ne e rusine sa plangem, nu ne e rusine sa vim vazuti goi, nu ne e rusine sa exprimam sentimente, nu ne e rusine sa cersim atunci cand e nevoie, nu ne e rusine sa pupacim pe cine ne e drag, nu avem unghere intime, nu avem secrete nici pudoarea caracteristica adultilor . Pur si simplu suntem noi insine ca o cetate cu ziduri de sticla si cu porti largi deschise. Oricine poate sa intre oriunde. Asta ma gandesc ca se intampla bineinteles inconstient si poate fi pus pe seama naivitatii copilaresti. Dar cu timpul constienti de pericolele care ne pasc incepem sa ridicam ziduri astfel incat in cetatea noastra sa nu mai vada nimeni nimic. Ne e rusine sa fim vazuti dezbracati, sa varsam lacrimi, sa urlam cand ne doare, sa pupam pe oricine si asa mai departe. Nu stiu cum prinde contur personalitatea noastra afectiva dar cert e ca ea prinde contur si ne schimbam din ce in ce mai mult. Dintr-un instinct de aparare devenim automat tot mai obsedati de a imbraca trupul si sufletul astfel incat sa nu mai existe cai de acces. Ne supunem unei autocenzuri ale gesturilor sau ale oricarei exteriorizari si permitem sa iese afara doar ce ne convine. Ne simtim ingrozitor de rau cand cineva ne vede plangand  pentru ca pe aceasta cale a accesat sufletul nostru si a vazut amaraciune. Suntem disperati cand se intampla asta si ne luam toate masurile de precautie sa fim in contol. Dar oare aceasta cenzura pe care ne-o autoimpunem nu ne va genera un capital constant de nefericire? Tot timpul ne intrebam: cum poate fi impiedicat plansul interior si orice manifestare a sufletului sa iasa la suprafata? Nu realizam oare ca facand asta ne baricadam in propria noastra cetate. Nu ne dam oare seama ca noi nu mai suntem locatari ci devenim prizonieri in propria noastra temnita?
                  Iata punctul in care vreau sa ajung : Fiecare din noi poate traversa viata invesmantat in sobrietate, pudoare si discretie. poate fi chiar sever, distant si aparent imperturbabil. Cu conditia sa existe - sau sa fi existat candva - o fiinta in fata careia sa poata ( sau sa fi putut) sta sufleteste gol fara ca lucrul acesta sa-i provoace rusine. Trebuie ca macar odata in viata sa ne fie dat sa aflam ce inseamna predarea neconditionata.
                 Bineinteles ca Dumnezeu trebuie sa fie in primul rand acea persoana, dar avem nevoie si de oameni in fata carora sa ne destainuim, sa ne varsam inimile, sa fim transparenti, sinceri. Bineinteles ca sunt si diferite grade pe scara sinceritatii. Nu te sfatui sa lasi garda jos in fata oricui. Aceasta trebuie sa se intample direct proportional cu  increderea pe care persoana respectiva ti-a castigato. Trebuie sa gasesti oameni potriviti pentru destainuiri importante dar unele nelinisti banale le poti impartasi cu un public mai larg. Nu-i vei lasa in palatul inimii tale dar le poti permite accesul la periferii. Asta cladeste punti de incredere intre tine si ei si pas cu pas poate intr-o zi pe unii i vei putea considera demni de a patrunde in zone de intimitate maxima. Aceasta iti aduce eliberare si iti mentine sanatatea psihica si in ultima instanta si fizica. Fii gata sa-ti deschizi portile sufletului chiar daca aceasta presupune ricuri. Asumati-le!
               Cine nu cunoscuse darul lacrimilor, asadar cine nu putuse scoate din El extrema durere sau bucuria extrema, acela nu cunoscuse pe Dumnezeu si nu cunoscuse iubirea si avea sa  iasa din viata nefericit, inrait sufleteste, zidit in singuratatea lui ca in cel mai rau blestem.
    Cuvintele scrise cu italice sunt citate din Usa interzisa de Gabriel Liiceanu

Sola Scriptura 1

Scriptura si traditia

In timp ce ochii-i alunecau printre randuri, simtea ca de fapt intreaga-i fiinta este prinsa intr-un derapaj incontrolabil. Sentimente acute de jena tasneau din adancul sufletului lui, iar mintea lui parea bulversata de atacul frontal ideologic care tocmai incepuse. In mod spontan,  in interiorul sau s-a declansat o reactie defensiva, manifestata printr-o repulsie agresiva fata de informatia pe care o primea. Intreg sistemul a luat masuri pentru contracararea acestui raid nedorit: Creierul procesa cu repeziciune in cautare de argumente de orice natura, logice sau ilogice, personale sau auzite de la altii, plauzibile sau puerile, care sa confrunte problema sau doar sa o devieze. Amintirile erau rascolite haotic in cautarea  unui punct de reper, unei radacini de care sa se agate ad limito pentru a evita caderea in gol, sau pentru a prelungi agonia si odata cu ea firul sperantei. Cu tot arsenalul scos la iveala acest suvoi parea de nestavilit. Simtea ca scriitorul acelor cuvinte a intrat cu bocancii noroiosi in cele mai imaculate si intime unghere ale vietii lui. Parca tot ceea ce in cursul vietii sale a fost ridicat la rang de cinste si sanctificat acum era hulit si pangarit fara nici o retinere. Dar cu cat privea cu mai multa atentie, realiza din ce in ce mai mult ca nu avea in fata nici mai mult nici mai putin decat adevarul!. Un adevar care i parea monstruos. Se infatisa in ochii sai in imaginea aceasta pentru ca era prima oara cand il vedea decosmetizat, neindulcit, in forma lui cea mai pura, gol golut. Stupefiat, socat, in disperare a inceput sa  dezbrace demnitatea, coerenta, integritatea intelectuala, logica,  rand pe rand, vesmant dupa vesmant, descoperindu-si propria goliciune si incercand sa imbrace adevarul. Sa-l faca sa se asemene cu adevarul prezentat de parintii lui, liderii spirituali, impartasit de toti cei dragi ai sai. Dar o remuscare cruda ii invada in mod progresiv intraga fiinta. Avea in fata imaginea dorita dar se simtea gol si vinovat. Stia ca orice accesoriu vestimentar adaugat adevarului ii modifica structura , orice bratara la mana adevarului il face un nonadevar sau mai exact o minciuna.  O dilema sfasietoare-i statea inainte: sa imbratiseze adevarul si astfel sa se intoarca impotriva a tot ce-i dictau sentimentele nostalgice, sau sa modifice genetic ADN-ul adevarului si printr-un compromis perfid sa-si anestezieze constiinta si ratiunea. Dar oare sedativul pentru constiinta si ratiune nu era acela care-i seda intreaga fiinta? Oare nu devenea el o leguma in domeniul spiritualului? Oare o viata fara adevar se mai putea numi viata?

La rascrucea aceasta decisiva, citindu-i confuzia pe chip, un batran carunt cu umerii plecati parca sub greutatea intelepciunii  i-a dat un sfat, linistindu-l cu oportunitatea de a alege adevarul si traditia , fara compromis spunea el printr-o sinteza. Ele pot merge mana in mana avand aceeasi autoritate, ambele fiind sfinte si datatoare de mantuire amandoua. S-au angajat intr-o discutie in care depozitarul intelepciunii, -caci aceasta era imginea de sine pe care dorea sa o proiecteze– incerca sa inradacineze adanci idei in mintea proaspatului invatacel. Traditia si adevarul nu se contrazic spunea el ci se completeaza. De pilda daca vei cerceta traditia o vei gasi presarata cu adevaruri, astfel intr-un chip misterios adevarul si traditia se coreleaza reciproc. In traditie exista adevar concluziona el. Se asternu o tacere mormantala, aceea tacere in care poti auzi chiar sangele curgand prin vene.  Tacerea devenea tot mai apasatoare si revendica o opinie din partea tanarului, care in cele din urma rupse tacerea sfios: -Dar in ”adevar” exista traditie?, o intrebare pe care batranul o considera cam impertinenta. Dar inainte de a putea riposta, tanarul relua: - Si cum pot fi doua autoritati ambele sfinte si datatoare de mantuire amandoua? Nu contrazice oare ce a zis mantuitorul: Ca nimeni nu poate sluji la doi stapani fara sa fie impartial.Cum as putea sa respect in mod egal si adevarul si traditia?  E ca si cum ai avea un popor cu 2 regi, un meci cu 2 arbitri centrali, un mercedes cu 2 soferi la volan sau un proces cu 2 judecatori. Nu e adevarul suficient sa-mi desactuseze sufletul?  Si daca adevarul este incomplet mai este el adevar? Un adevar dependent de carja traditiei poate oare sa ma scoata din mocirla in care ma zbat? Daca asa arata adevarul prefer sa-l scuip in fata si sa imbratisez minciuna... Se opri in cele din urma din dezlantuitul discurs...

VA URMA