Am observat ca fiecare din noi ne nastem lipsiti de rusine si inhibitii. Nu ne e rusine sa plangem, nu ne e rusine sa vim vazuti goi, nu ne e rusine sa exprimam sentimente, nu ne e rusine sa cersim atunci cand e nevoie, nu ne e rusine sa pupacim pe cine ne e drag, nu avem unghere intime, nu avem secrete nici pudoarea caracteristica adultilor . Pur si simplu suntem noi insine ca o cetate cu ziduri de sticla si cu porti largi deschise. Oricine poate sa intre oriunde. Asta ma gandesc ca se intampla bineinteles inconstient si poate fi pus pe seama naivitatii copilaresti. Dar cu timpul constienti de pericolele care ne pasc incepem sa ridicam ziduri astfel incat in cetatea noastra sa nu mai vada nimeni nimic. Ne e rusine sa fim vazuti dezbracati, sa varsam lacrimi, sa urlam cand ne doare, sa pupam pe oricine si asa mai departe. Nu stiu cum prinde contur personalitatea noastra afectiva dar cert e ca ea prinde contur si ne schimbam din ce in ce mai mult. Dintr-un instinct de aparare devenim automat tot mai obsedati de a imbraca trupul si sufletul astfel incat sa nu mai existe cai de acces. Ne supunem unei autocenzuri ale gesturilor sau ale oricarei exteriorizari si permitem sa iese afara doar ce ne convine. Ne simtim ingrozitor de rau cand cineva ne vede plangand pentru ca pe aceasta cale a accesat sufletul nostru si a vazut amaraciune. Suntem disperati cand se intampla asta si ne luam toate masurile de precautie sa fim in contol. Dar oare aceasta cenzura pe care ne-o autoimpunem nu ne va genera un capital constant de nefericire? Tot timpul ne intrebam: cum poate fi impiedicat plansul interior si orice manifestare a sufletului sa iasa la suprafata? Nu realizam oare ca facand asta ne baricadam in propria noastra cetate. Nu ne dam oare seama ca noi nu mai suntem locatari ci devenim prizonieri in propria noastra temnita?Iata punctul in care vreau sa ajung : Fiecare din noi poate traversa viata invesmantat in sobrietate, pudoare si discretie. poate fi chiar sever, distant si aparent imperturbabil. Cu conditia sa existe - sau sa fi existat candva - o fiinta in fata careia sa poata ( sau sa fi putut) sta sufleteste gol fara ca lucrul acesta sa-i provoace rusine. Trebuie ca macar odata in viata sa ne fie dat sa aflam ce inseamna predarea neconditionata.
Bineinteles ca Dumnezeu trebuie sa fie in primul rand acea persoana, dar avem nevoie si de oameni in fata carora sa ne destainuim, sa ne varsam inimile, sa fim transparenti, sinceri. Bineinteles ca sunt si diferite grade pe scara sinceritatii. Nu te sfatui sa lasi garda jos in fata oricui. Aceasta trebuie sa se intample direct proportional cu increderea pe care persoana respectiva ti-a castigato. Trebuie sa gasesti oameni potriviti pentru destainuiri importante dar unele nelinisti banale le poti impartasi cu un public mai larg. Nu-i vei lasa in palatul inimii tale dar le poti permite accesul la periferii. Asta cladeste punti de incredere intre tine si ei si pas cu pas poate intr-o zi pe unii i vei putea considera demni de a patrunde in zone de intimitate maxima. Aceasta iti aduce eliberare si iti mentine sanatatea psihica si in ultima instanta si fizica. Fii gata sa-ti deschizi portile sufletului chiar daca aceasta presupune ricuri. Asumati-le!
Cine nu cunoscuse darul lacrimilor, asadar cine nu putuse scoate din El extrema durere sau bucuria extrema, acela nu cunoscuse pe Dumnezeu si nu cunoscuse iubirea si avea sa iasa din viata nefericit, inrait sufleteste, zidit in singuratatea lui ca in cel mai rau blestem.
Cuvintele scrise cu italice sunt citate din Usa interzisa de Gabriel Liiceanu
